E prima zi când mă simt ca acasă. La bază stă o frântură de moment, slab cuantificabil. Poate undeva între o minisecundă şi vreo 3 secunde, dacă mai pui în cont şi trezirea de după minisecundă. Alţii ar spune milisecundă, din convenţie.
Un fel de şosea curbată uşor. Într-un fel. Şoferul autobuzului încearcă să se plieze pe această şerpuire inutilă, inventată de nişte francezi pricepuţi. Constată că e gata gata să intre în autoutilitara din stânga, care nu a considerat necesară toată convenţia cu curbe şi urmărirea intocmai a curbelor şi a vrut să câştige tăind de-a dreptul. E ca şi cum ai iubi mai mult ipotenuza decât suma catetelor. În fine, şoferul de autobuz trage cu disperare la timp de volan după care îi aplică partenerului de trafic o mustrare îndârjită sub forma unui claxon sănătos. Şi apoi încă unul, mai mic, dar la fel de vânos.
Voilà. Cam ăsta a fost singura provocare în două luni de mers cu autobuzul. M-a trezit, într-un fel, m-a adus acasă. Inutil să mai adaug imaginea moşneguţului din staţia următoare care s-a trezit că restul rearanjat în buzunare se zvârcoleşte pe jos din pricina găuricii din buzunar.
Claxonul m-a readus, prin meritele sale proprii, în lumea pe care o ştiam.
